Istoria Bisericii

old-church-by-the-hill-527263-m

Intemeierea Bisericii noastre, a avut loc la Cincizecime, atunci cand  Duhul Sfant – in chipul unor limbi ca de foc – S-a pogorat asupra Sfintilor Apostoli, aflati in Ierusalim. Au fost botezati atunci trei mii de suflete, constituindu-se astfel prima comunitate sau obste de credinciosi (cf. F. Ap., cap. II).

 

Noua invatatura s-a propovaduit in Ierusalim, apoi in alte orase ale Tarii Sfinte, la inceput printre iudei. Din deceniul al cincilea al veacului intai, Sfintii Apostoli si-au inceput lucrarea misionara si in „lumea pagana”, potrivit poruncii pe care le-a dat-o Mantuitorul insusi inainte de inaltarea Sa la cer, de a invata si a boteza „toate neamurile” (Mat. 28, 19). Avem stiri doar despre lucrarea misionara a Sfintilor Apostoli Petru si Ioan, dar mai ales a Sfantului Pavel, din cartea „Faptele Apostolilor” (cu relatarea detaliata a celor trei „calatorii misionare” ale Sfantului Pavel) sau din Epistolele pe care le-au scris ei insisi. Trebuie sa retinem ca Sfantul Apostol Pavel si unii dintre ucenicii sai L-au propovaduit pe Hristos si in Peninsula Balcanica, deci in teritorii invecinate cu Dacia, unde traia pe atunci si o populatie traco-getica romanizata.

 

Lucrarea misionara a celorlalti apostoli ai Mantuitorului printre „neamurile pagane” este cunoscuta numai din traditie, fixata in scris mult mai tarziu. Pe noi, ca romani, ne intereseaza activitatea Sfantului Andrei, care a predicat in teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra, Dobrogea de mai tarziu, cunoscut in izvoarele antice sub numele de „Scitia”.

 

In anul 46 al erei crestine, teritoriul respectiv a fost cucerit de romani si anexat la provincia Moesia Inferior, iar in anul 297, in timpul lui Diocletian, a devenit o provincie aparte, numita „Scythia Minor”. Traditia privitoare la aceasta predica „apostolica” in Scitia este intalnita in lucrarea “Despre apostoli” a lui Hipolit Romanul, mort in cursul persecutiei imparatului Decius (249-251), iar in secolul IV apare in Istoria bisericeasca a episcopului Eusebiu de Cezareea Palestinei, care a preluat-o dupa o lucrare a marelui teolog, Origen din Alexandria (+254). In sprijinul evanghelizarii acestui teritoriu de catre Sfantul Andrei, se pot invoca si cateva „marturii indirecte”.

 

Exista, de pilda, cateva colinde si creatii folclorice dobrogene si din stanga Prutului, care amintesc de trecerea apostolului prin aceste locuri. Cateva toponimice confirma acelasi lucru: „Paraiasul Sfantului Andrei”, „Apa Sfantului” sau „Pestera Sfantului Andrei” (aceasta se vede si azi in hotarul comunei Ion Corvin, in apropierea granitei romano-bulgare). Din Epistola Sfantului Apostol Pavel catre coloseni reiese ca si „scitii” au putut auzi cuvantul lui Dumnezeu (3, 11).

 

Fara indoiala ca Sfantul Apostol Andrei nu s-a limitat numai la predicarea Evangheliei si la botezul celor pe care i-a adus la Hristos dintre geto-dacii si grecii din coloniile intemeiate pe tarmul Marii Negre (Pontul Euxin), inca din secolele VII-VI i. Hr. El va fi hirotonit pe unii din cei veniti la Hristos ca episcopi si preoti, asa cum a facut si Sfantul Apostol Pavel in calatoriile sale. Numai asa se explica faptul ca cele mai vechi stiri privind organizarea bisericeasca sunt din Scytia Minor.

 

De altfel, tot dupa traditie, Sfantul Andrei a hirotonit ca episcop de Odyssos (azi Varna, in Bulgaria, in apropierea granitei) pe ucenicul sau Ampliat, pe care Biserica Ortodoxa il praznuieste la 31 octombrie. Episcopul (sau episcopii) peste care „si-a pus mainile” Sfantul Andrei au hirotonit, la randul lor, alti episcopi, preoti sau diaconi pentru teritoriul dintre Dunare si Mare si cel din stanga Dunarii, pentru a se asigura „succesiunea neintrerupta” a preotiei si care au devenit apoi propovaduitorii noii credinte – prin predica si botez – in randul autohtonilor geto-daci, iar mai tarziu daco-romani. Se poate afirma, deci, ca invatatura crestina a fost propovaduita pe o parte din teritoriul Romaniei de azi chiar de un Apostol al Mantuitorului, de Andrei „cel intai chemat”, incat, pe buna dreptate, crestinismul romanesc trebuie sa fie considerat „de origine apostolica”.

 

Dupa cucerirea Daciei de catre Imperiul Roman (106 d.H.), numarul credinciosilor din nordul Dunarii a inceput sa creasca, fie prin venirea aici a unor adepti ai noii credinte, plecati din mijlocul populatiilor romanizate de la sud de Dunare, fie prin cei sositi in aceste locuri odata cu colonistii, armata, minerii si negustorii, trimisi in noua sa provincie de Imperiul Roman. In marea lor majoritate, acestia proveneau din provincii deja “misionate de apostolii Domnului”.

 

Dupa retragerea, in anul 271 d.H., a administratiei si armatei romane din nordul Dunarii, crestinii, nemaitemandu-se de autoritatea pagana a Romei, care-i urmarea si pedepsea pentru credinta lor, s-au inmultit si au inceput sa se organizeze bisericeste.

 

Marele numar al martirilor daco-romani de la Dunarea de Jos din timpul persecutiei imparatului Diocletian (284-305), care a platit cu viata marturisirea credintei in Hristos, probeaza raspandirea crestinismului, in acel timp, prin aceste parti. Totodata, intareste convingerea ca, in aceasta zona, crestinismul era cu mult mai vechi, de vreme ce in timpul perioadei romane existau episcopi si preoti.

 

Crestinismul a luat avant deosebit la stramosii nostri, atat din sudul, cat si din nordul Dunarii, in timpul Pacii Constantine, care a urmat edictului de toleranta religioasa de la Milan, din anul 313 d.H. Ca urmare, la Dunarea de Jos se intalnesc functionand numeroase centre episcopale, unele desigur mult mai vechi. Printre acestea s-a aflat si Episcopia Tomisului, infiintata – foarte probabil – in ultima parte a secolului al III-lea, cu autoritate canonica atat in dreapta, cat si in stanga Dunarii. Ridicata, in veacul al V-lea, la rangul de arhiepiscopie autocefala si apoi de mitropolie, aceasta a avut independenta canonica, in secolul urmator, cuprinzand 14 scaune episcopale.

 

In secolul al VI-lea, imparatul Justinian (527-565) a readus stapanirea bizantina in stanga Dunarii, reunind acest teritoriu, si bisericeste, cu cel din dreapta fluviului, prin punerea sa sub autoritatea canonica a Arhiepiscopiei Justiniana Prima, pe care o infiintase in anul 535. Ajutata de astfel de imprejurari, crestinatatea nord-dunareana a facut progrese insemnate. Bazilici si alte numeroase vestigii paleocrestine descoperite pana acum pe aproape intreg cuprinsul tarii noastre confirma acest lucru.

 

Terminologia crestina din limba romana, mai cu seama aceea care exprima notiunile fundamentale de credinta, constituie, la randul sau, un indiciu ca stramosilor nostri li s-a vestit Cuvantul Evangheliei si in limba latina, pe care, ca populatie romanizata, o intelegeau.

 

In concluzie, atunci cand poporul roman a aparut in istorie ca popor de sine statator si de ginta latina, el era deja crestin, fiind astfel unul dintre putinele neamuri care, fara a avea o data fixa a increstinarii lor, s-a nascut crestin si asa a ramas pana astazi, fiind singurul popor latin de credinta ortodoxa si , totodata, cel mai vechi neam crestin din aceasta parte a Europei. Mai mult, ca propovaduitor al Cuvantului Evangheliei, el a pregatit pe bulgari si slavi pentru increstinare. La randul sau, silit de imprejurari istorice, a trebuit, ulterior, sa primeasca limba slava in cultul Bisericii sale, folosind-o pana prin secolul al XVII-lea.

 

In secolul al XIV-lea, dupa formarea statelor feudale romanesti de la sud si est de Carpati – Tara Romaneasca si Moldova – ca o proba a deplinei lor independente politice, s-a pasit si la organizarea lor bisericeasca. In anul 1359 a luat fiinta in Tara Romaneasca o mitropolie cu sediul la Curtea de Arges, iar in anul 1401, in Moldova, a fost confirmata de Patriarhia de la Constantinopol mitropolia cu sediul la Suceava.

 

In anul 1370, in Tara Romaneasca se infiinteaza o noua mitropolie la Severin, iar la inceputul secolului al XVI-lea cate o episcopie la Ramnicu Valcea si Buzau. La est de Carpati, in secolul al XV-lea s-au infiintat episcopiile de la Roman si Radauti, iar in secolul al XVI-lea episcopia de la Husi si in 1864 episcopia Dunarii de Jos.

 

Si in Transilvania au existat centre episcopale ortodoxe: mai intai la Dabaca, apoi la Vad, Feleac, Geoagiu, Balgrad (Alba Iulia), Ienopolea, Caransebes, Arad, Oradea si Sighetul Marmatiei. Mitropolia Ortodoxa a Transilvaniei, desfiintata in anul 1701, a fost reactivata, ca episcopie noua, in anul 1761. In anul 1864, a fost ridicata la rangul de mitropolie, asa cum este si astazi.

 

Mitropolitii Tarii Romanesti si ai Moldovei, impreuna cu Bisericile lor, au stat intotdeauna in legatura canonica cu Patriarhia ecumenica din Constantinopol si s-au bucurat de o deosebita cinste din partea lumii ortodoxe.

 

In anul 1885, Patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea a semnat tomosul de recunoastere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane, care, consacrandu-i acesteia deplina egalitate in drepturi cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, o mentinea totodata in interdependenta cu ele din punct de vedere dogmatic, canonic si liturgic. Tomosul patriarhal, semnat si de ceilalti membri ai Sfantului Sinod Ecumenic, era al treilea document de acest fel, dupa cele din 1850 (emis pentru Biserica Greciei) si din 1873 (emis pentru Biserica Sarba).

 

Ridicarea Bisericii Ortodoxe Romane, in anul 1925, la rangul de Patriarhie a fost urmarea pe plan religios a desavarsirii unitatii statale de la 1 Decembrie 1918, precum si o ilustrare fireasca a rolului jucat de Biserica in istoria poporului roman. Este unanim recunoscut ca in momentele cardinale ale istoriei romanilor Biserica Ortodoxa a fost un factor primordial in pastrarea si afirmarea identitatii nationale. Primele carti in limba romana au fost tiparite in cadrul asezamintelor bisericesti; primele scoli romanesti au fost cele organizate in cadrul asezamintelor bisericesti.

 

 

Dogma crestin-ortodoxa

 

 

Dogma crestin-ortodoxa se bazeaza pe credinta intr-un singur Dumnezeu, in trei ipostaze (Sfanta Treime): Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Dumnezeu s-a descoperit oamenilor mai intai incomplet, in Vechiul Testament, prin Moise si prin Profeti si apoi complet, in Noul Testament, prin insusi Fiul Sau, Domnul Iisus Hristos. Unitatea fiintei lui Dumnezeu face ca acolo unde se gaseste una dintre ipostazele Sfintei Treimi sa fie intreaga Dumnezeire. Proprietatile Dumnezeirii sunt si ale fiecarei ipostaze in parte.
Caracteristicile Sfintei Treimi sunt urmatoarele: Tatal este nenascut, naste din veci pe Fiul si purcede din veci pe Duhul Sfant, Fiul este nascut din veci de Tatal, iar Sfantul Duh este purces din veci de Tatal.

 

Dumnezeu a adus din nefiinta la fiinta toata lumea, pe cea vazuta, cat si pe cea nevazuta (lumea ingerilor). O parte din lumea nevazuta a cazut, din pricina semetiei. Ea a format imparatia intunericului. Odata cu lumea incepe si timpul. Primul om, facut de Dumnezeu dupa chipul si asemanarea Sa, nu a ascultat insa de porunca lui Dumnezeu. Prin neascultarea lui, a intrat pacatul in lume si prin pacat moartea. In bunatatea si iubirea Sa fata de neamul omenesc, Dumnezeu a dat pe Fiul Sau, Care s-a nascut din Sfantul Duh si din Fecioara Maria, mai presus de fire, ca Dumnezeu adevarat si om adevarat si a salasuit printre oameni, invatandu-i care este Calea cea adevarata, care este Adevarul si care este Viata.

 

“Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal Meu decat prin Mine.” (Ioan 14:6)

 

Dupa cum prin neascultarea lui Adam lumea cazuse in pacat, se departase de Dumnezeu si ca urmare portile imparatiei cerurilor ii fusesera inchise, prin ascultarea care a mers pana la supunerea de buna voie mortii de pe cruce, Fiul lui Dumnezeu apropie din nou lumea de Dumnezeu, deschizandu-i din nou portile Imparatiei cerurilor. Vestea cea buna adusa oamenilor de Iisus Hristos si Jertfa de pe cruce cu corolarul Invierii din morti si Inaltarii la ceruri sunt stancile de granit pe care este cladita temelia Bisericii crestine. Pentru ca oamenii sa se poata impartasi din mantuirea adusa de El lumii, Iisus Hristos a lasat Bisericii Sale mijloacele sfintitoare (Sfintele Taine), asigurand pe urmasii Sai, Sfintii Apostoli, ca si pe urmasii acestora, episcopi si preoti, de asistenta si conlucrarea permanenta a Sfantului Duh.

 

Sfintele Taine lasate Bisericii Sale de Mantuitorul Iisus Hristos sunt in numar de sapte. Ele imbratiseaza toate nevoile sufletesti ale credinciosilor crestini pe calea cea noua trasata de El, ca si toate nevoile Bisericii crestine pentru propagarea in lume a operei Sale mantuitoare:
1. Prin Taina Sfantului Botez, individul este introdus in sanul comunitatii crestine, spalandu-se de pacatul stramosesc si de toate celelalte pacate facute pana acea clipa.

 

2. Prin Taina Ungerii cu Sfantul Mir (taina), celui iesit din baia Sfantului Botez i se impartaseste Sfantul Duh spre intarire si progres pe calea virtutilor crestine

 

3. Prin Taina Sfintei Euharistii credinciosul implineste cuvantul lui Iisus Hrisos: ” Luati, mancati, acesta este Trupul Meu… Beti dintru acesta toti, acesta este Sangele Meu… “(Matei 26, 26-28) “caci daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi” (Ioan 6, 53).

 

4. Prin Taina Pocaintei (Spovedaniei) credinciosul care a calcat legea morala crestina cuprinsa in invatatura evanghelica are putinta de a se ridica iarasi pe planul spiritual inalt pe care se gasea mai inainte de pacat

 

5. Prin Taina Sfantului Maslu, credinciosul capata iertarea pacatelor si vindecare de suferintele sufletului si trupului

 

6. Prin Taina Casatoriei se intemeiaza familia crestina si se pun bazele traiului dupa vointa lui Dumnezeu prin dobandirea de prunci si perpetuarea neamului omenesc si intrajutorarea sotilor spre mantuire

 

7. Prin Taina Preotiei, sunt unsi aceia dintre credinciosi, care voiesc si sunt considerati capabili sa devina propagatori ai operei Mantuitorului Iisus Hristos in lume si impartasitori ai Sfantului Duh.

 

Sufletul omului este nemuritor. Dupa moartea trupului, sufletul asteapta bucurandu-se daca a facut cele bune in viata si parandu-i rau daca a facut cele rele, pana la a doua venire a lui Iisus Hristos, cand vor fi judecati atat cei vii, cat si cei morti si cand fiecare isi va primi rasplata dupa faptele lui: cei buni fericirea vesnica, iar cei rai chinurile vesnice. Dupa moarte, nu mai este cu putinta pocainta pentru cei care au respins-o cu hotarare in viata. Pentru cei care insa au fost rapiti de greutatile vietii si, fara a dori sa lucreze raul, nu au izbutit a vietui deplin crestineste, rugaciunile Bisericii mijlocesc inaintea lui Dumnezeu imblanzirea pedepsei si chiar iesirea din Iad.

 

Izvoarele din care isi scoate Biserica Crestina ortodoxa principiile sale morale si adevarurile sale religioase, sunt:
• Sfanta Scriptura a Vechiului si Noului Testament (Biblia)
• Sfanta Traditie (consemnata in scris de Sfintii Parinti si Scriitori bisericesti) si
• Hotararile celor sapte Sinoade Ecumenice
Biserica crestina ortodoxa se simte cu tenacitate legata de acestea si isi face o adevarata onoare din lupta pe care o duce pentru pastrarea lor fara schimbare. Ele sunt norma credintei celei drepte, de accea Biserica crestina ortodoxa, legata exclusiv de aceasta norma, isi merita pe buna dreptate numele ce-l poarta.